Robin George Collingwood sau despre șansa de avea acces la o bibliotecă

Despre Robin George Collingwood (1889 – 1943) s-a scris[1] că era capabil să le vorbească celor ce reflectau asupra propriilor vieți sau celor care își practicau propriile discipline, astfel încât le elucida munca din interior. Le arăta în ce constau principiile și legăturile ostenelii lor cu viața umană.

În scurta lui carieră a scris mult, sau poate a scris cât a fost nevoie pentru ca posteritatea să-l așeze pe o culme. În ceea ce ne privește, credem că opera lui R.G. Collingwood, incluzând aici și manuscrisele publicate postum, reprezintă numai „introducerea” într-un sistem filosofic ce urma să fie mult mai bine pus la punct. Căci după ce lecturăm aceste scrieri rămânem cu „impresia” că trebuia să urmeze o alta, că mai exista un cuvânt de spus, că gândul filosofului trebuia să continue. Și se continuă, dar cu gândurile noastre.

R. G. Collingwood a avut șansa să se nască într-o familie de artiști. În casă exista o bibliotecă, iar tatăl său îl lăsa să citească în voie. Tot tatăl a fost cel care l-a instruit până la treisprezece ani: „Lecțiile îmi luau două-trei ore dimineața; în rest, eram lăsat în voia mea, fiind liber să-mi aleg ocupațiile; uneori eram ajutat pe parcursul acestor activități, însă cel mai adesea eram lăsat singur”[2]. Tatăl său i-a oferit și instrumentele necesare unui filosof: la patru ani l-a învățat latina, iar la șase greaca. În tot acest timp, nu a fost străin de ceea ce se întâmpla în știintele naturii, citind tot ce-i cădea în mână, după cum scrie în Autobiografie. Tot de la tată a primit primele lecții de istorie antică și modernă.[3] Cu toate acestea, prima carte ce l-a impins către domeniul lui, istoria gândirii[4], a fost o carte veche și fără copertă, găsită în casa unui prieten. Despre această carte[5], în care erau tot felul de „doctrine ciudate”, Collingwood scrie că probabil era o versiune a Principiilor lui Descartes.

Avea nouă ani și, spune acesta[6], știa destule despre teoriile moderne corespunzătoare, încât putea să-și dea seama de „diferențele contrastante”. Astfel, lecturând tot mai mult a ajuns să afle un adevăr: „științele naturii au o istorie a lor și că la doctrinele pe care le susțin cu privire la un subiect sau altul la un moment dat s-a ajuns nu datorită unui anumit descoperitor care a pătruns la adevăr după secole de eroare, ci prin modificarea treptată a doctrinelor anterioare; și că în viitor, dacă gândirea nu va înceta să existe, teoriile prezentului vor trebui cu siguranță modificate”[7]. Desigur, este onest și recunoaște că acest adevăr nu i-a fost clar la acea vârstă, ci mai târziu. Îi putem da dreptate, deoarece Autobiografia a fost scrisă la vârsta de cincizeci de ani, și descrie viața filosofului așa cum o vede acesta de la această vârstă. Prin urmare, credem că unele afirmații, ca cele de mai sus, pot fi eronate sau voit modificate.

În tot acest timp, Collingwood asista la munca părinților, care erau pictori. Încerca să-i imite pe ei și pe alți prieteni ai acestora, pictori profesioniști. De aici a rezultat „revelarea” unor alte adevăruri. A învățat să „gândească” o pictură nu ca pe un produs expus admirației experților, ci ca pe o mărturie prezentă, ca pe o problemă definită în cadrul picturii.[8] De altfel, acesta scrie că: „Am învățat ceea ce unii critici și esteticieni nu știu nici măcar la sfârșitul vieții lor, și anume că o «operă de artă» nu este niciodată terminată, astfel încât, în acest sens, nu există un lucru numit «operă de artă»”[9]. Cum spuneam mai sus despre opera filosofului… De asemenea, acesta mai adaugă: „Munca la o pictură sau la un manuscris încetează nu pentru că este terminată, ci pentru că termenul comenzii expiră, sau că tipograful vociferează, cerând manuscrisul, sau pentru că «m-am săturat să lucrez la chestia asta», sau «nu văd ce-aș putea să-i mai fac»”[10].

Neavând un talent grozav la pictură, micul Robin George se dedică literaturii, scriind fără încetare versuri și proză. Mama sa era un bun pianist și cânta zilnic o oră înainte de micul dejun, dar el nu a fost niciodată în stare să stăpânească pianul.[11] Trecând prin aceste evenimente educative, Robin George își dezvolta o curiozitate ieșită din comun. Iar cea mai fascinantă întâlnire a sa este aceea cu „Teoria etică a lui Kant”, la vârsta de opt ani: „[…] și cum am început să citesc, silueta mea mică înțepenind între raftul bibliotecii și masă, am fost cuprins de o stranie succesiune de emoții. Întâi am trecut printr-o intensă frâmântare. Simțeam că acolo se spuneau lucruri de cea mai mare importanță, chestiuni de extremă urgență, pe care trebuia să le înțeleg cu orice preț”[12].

Dar, așa cum poate mulți alți iubitori de filosofie au pățit, și-a dat seama că nu putea înțelege gândul kantian: „aveam în față o carte ale cărei cuvinte erau englezești, frazele erau corecte din punct de vedere gramatical, însă înțelesurile lor erau încâlcite pentru mine”[13]. Dar ceea ce îl tulbura și mai mult era faptul că simțea că ce scria acolo îl privea în mod direct. Astfel, plecând de la aceste neajunsuri, își dă seama că trebuie să învețe să gândească și „acest mod de gândire va fi cel al evoluției istorice a umanității, iar el se va cristaliza odată cu trecerea timpului”[14].

Despre sine, filosoful mai scrie că era un băiat abil și priceput la tot felul de lucruri. Când era lovit de criza rezolvării unei probleme, se prefăcea că lucra la ceva neinteresant, cuprins de „o liniște mormântală”[15]. Probabil această pasivitate l-a determinat pe tatăl său să-l trimită la școală, fiind ajutat de un prieten, care avea să plătească studiile viitorului filosof.

Curiozitatea lui R. G. Collingwood urma să se intensifice în anii de școală. A ajuns mai întâi la Rugby, școală de înaltă reputație, și a dat peste un profesor de prim rang, Robert Whitelaw, „un om care nu atingea nimic fără să înfrumusețeze”[16]. Despre acesta mai scrie că stimula elevii să învețe zicându-le că știu la fel de multe ca și el, și era cât se poate de sincer. Un alt profesor care și-a lăsat amprenta asupra gândirii filosofului a fost C.P. Hastings, de la care a învățat o bună parte din istoria modernă.[17] Cu toate acestea, Collingwood nu se putea mulțumi numai cu disciplinele impuse, studiind pe cont propriu muzica, istoria Italiei medievale și lecturând operele poeților francezi timpurii. Aceste preocupări l-au înscris în categoria rebelilor.

Ca atare, datorită comportamentului neconvențional, Robin George a pierdut o bursă la Oxford. Ocazie ce nu este ratată mai târziu și despre care scrie că „a fost ca o eliberare din închisoare”[18], și că tot ce trebuia să facă la noua școală era să uite viața petrecută la Rugby și să-și manifeste liber capacitățile.[19] La Oxford a avut doi îndrumători, unul la filosofie și altul la istorie antică și în afara câtorva sfaturi asupra lecturii, era liber să-și ordoneze studiul. „Când trebuia să lucrez la istorie antică, petreceam mult timp citind rapoarte de săpături efectuate în situri grecești și romane […]. La filosofie, unde studiile noastre trebuiau să se termine cu Kant, am reușit să dobândesc o familiarizare brută și schematică, dar directă – în limbile engleză, franceză, germană și italiană – cu mai mulți dintre gânditorii importanți de după Kant”[20].

Așadar, Collingwood a studiat mai mult pe cont propriu, fiind interesat de istorie și arheologie și de felul în care au gândit anumiți filosofi, care mai târziu aveau să-i influențeze opera filosofică. Tu cât de mult studiezi pe cont propriu?

Foto: Nicaise De Keyser (1813-1887) – The Philosopher, 1850

Sursa foto:

https://wikioo.org/paintings.php?refarticle=ARD6LV&titlepainting=The%20Philosopher&artistname=Nicaise%20De%20Keyser