Platon, în Lysis, formulează opt teze cu privire la iubire sau / și prietenie. Acestea sunt următoarele:
- Iubirea / prietenia este dorința nebunească pentru cel iubit [Hippothales → Lysis];
- Iubirea familială este grijă pentru cel iubit [părinții lui Lysis → Lysis];
- Iubirea / prietenia este bazată pe utilitate, în sensul că cineva îți poate fi de ajutor;
- Iubirea este plăcere și dorință pentru un obiect;
- Prietenia este dorința nebunească reciprocă;
- Iubirea / prietenia este bazată pe asemănare [teza lui Empledocle] & prietenia e o atracție între lucruri neasemănătoare [Hesiod];
- Prietenia de la nici-bun-nici-rău către ce e bun;
- Prietenia este familiaritate cu binele.
Să cercetăm acum, pe scurt, fiecare teză.
Prima teza are în vedere raportul dintre Hippothales și Lysis. Hippothales, îndragostitul, iar Lysis, cel iubit. Primul se gândește tot timpul la Lysis și își exprimă dragostea în poeme. Hippothales, în acest caz, este doar îndrăgostit, de aceea are tendința de a vedea în cel iubit numai părțile bune: frumos, din familie bună, etc. Numai că această iubire secretă a lui față de Lysis conduce un fel de dragoste pentru sine. Ce îl face pe Hippothales să-l ridice în slăvi pe Lysis? Răspunsul e simplu: onoarea proprie sau, poate, orgoliul (?!). Această perspectivă conduce, însă, la câteva probleme. De pildă, dacă îndrăgostitul ajunge să-l cucerească pe cel iubit, atunci primul va considera că a pus mâna pe ceva grozav, de unde rezultă că imaginea lui despre sine e bună. Apoi, dacă cel iubit îl respinge, îndrăgostitul pierde ceva extraordinar, lucru care l-ar face patetic.
Mai mult, Socrate mai identifică ceva. Când îndrăgostitul își laudă iubitul, fie că merită sau nu, cel iubit ajunge să se aprecieze greșit, devenind mândru și vanitos; iar acest lucru l-ar dezavantaja pe îndrăgostit. De altfel, tocmai din acest motiv îi spune Socrate lui Hippothales că nu știe să vorbească cu Lysis, pentru că-l prea-mărește. Ca atare, această perspectivă asupra prieteniei nu conduce nicăieri.
A două teză apare când Socrate discută deja cu Lysis și cu prietenul acestuia, Menexenos. Ce-l interesează pe Socrate este dacă părinții lui Lysis îi permit acele diverse lucruri, cum ar fi cele făcute de sclavi. De fapt, lucrul urmărit aici este libertatea. Este cel iubit liber într-o astfel de situație – când nu-i sunt permise atâtea lucruri?! Desigur, situația e paradoxală. Cei ce iubesc, adică părinții, vor ca Lysis să fie cât se poate fericit, dar tot ei îi interzic atâtea lucruri, deci îi restricționează libertatea, lăsându-i pe alții să facă ce l-ar bucura. Dar această ipoteză ce rezultă – părinții nu-l iubesc pe Lysis – nu este dezvoltată de Socrate…
În discuția despre dragostea părinților apare tocmai această ipoteză a iubirii bazată pe utilitate, în sensul că noi îi considerăm utili și îi apreciem pe aceia care au cunoștințe multe. Dar poate fi vorba de prietenie într-un astfel de caz? Categoric, nu; aceasta e și concluzia spre care se îndreaptă discuția personajelor. Cu toate acestea, noi în permanență dorim să avem alături oameni pricepuți. De altfel, din acest punct de vedere, în dialog este evidențiată tocmai această chestiune: cel ce iubește are nevoie de ceva, adică de ceea ce i-ar putea oferi cel iubit.
Dialogul ajunge la o nouă ipostază a iubirii, cea față de obiecte, manifestată ca dorință care ar aduce plăcere sau bucurie. Socrate vorbește despre cum unii își doresc cai sau păsări, sau aur și proprietăți. Ar fi, desigur, și dorința pentru onoare. Dar și această cale se înfundă.
Următoarea ipoteză a lui Socrate are în vedere reciprocitatea iubirii. Dacă atunci când unul este îndrăgostit, trebuie să fie și iubit.
În această situație avem mai multe cazuri: îndrăgostitul nu este iubit, din contră, poate să ajungă să fie urât de cel iubit, dacă insistă prea mult, caz în care nu putem vorbi de reciprocitate; îndrăgostitul nu este iubit, dar nici respins de cel iubit, ci este văzut drept „posibilitate”, „oportunitate” etc, iar dacă ar fi vorba de iubire din ambele sensuri, s-ar putea să nu fie vorba, totuși, de o iubire autentică, ci de o iubire numai dintr-un sens, din celălalt fiind numai răspunsul la această iubire. Altfel spus, s-ar putea ca cei doi îndrăgostiți să aibă doar impresia că se iubesc, unul dintre ei având alte sentimente. Concret, vorbim aici de o iubire îndreptată către lucruri comune, fapt ce ne întoarce la ipoteza precedentă.
Toate ipotezele de până acum n-au fost decât discuții preliminare tezelor importante propuse spre discuție de Platon. Astfel, Socrate și mai tinerii lui tovarăși ajung să discute teza lui Empedocle, conform căreia prietenia este între existențele asemănătoare. Pe scurt, atât îndrăgostitul, cât și cel iubit, joacă, pe rând, același rol. Deci avem relația îndrăgostit → cel iubit; după care cel iubit este îndrăgostitul și îndrăgostitul cel iubit. Dar această teză implică fapte greu de acceptat.
De pildă, cei buni pot fi prieteni cu cei buni, dar pentru că admitem că asemănătorii pot fi prieteni, trebuie să admitem și că cei răi pot fi prieteni între ei, iar acest lucru nu era posibil pentru greci. Pentru a fi asemănător cu ceva trebuie să ai o identitate, o formă, iar răul rupe formele. Răul înseamnă diviziune, răul dizolvă identitatea lăuntrică a persoanei. Cei răi nu-și sunt asemănători nici lor, cu atât mai puțin altora. Să nu uităm că pentru greci nu judecata de apreciere are întâietate, ci judecata de existență: este sau nu este. În plus, ordinea lucrurilor este spre bine, nu spre rău. Prin urmare, să rezulte de aici că numai cei buni pot fi prieteni? Lysis așa crede, Socrate nu este de acord.
Gândirea dialectică, cât timp nu a găsit răspunsul într-o parte, merge la celălalt pol. Astfel, participanții la dialog ajung să cerceteze dacă nu cumva prietenia este o atracție între lucrurile neasemănătoare, contradictorii. Discuția e deschisă cu un vers din Hesiod, care atestă dușmănia asemănătorilor. Imposibilitatea neasemănătorilor va rezulta din ordinea „binelui”. Trebuie lămurit un lucru din care obținem falsitatea acestei teze. Ținând seama de ordinea binelui și de faptul că toate lucrurile tind spre bine, dacă vorbim de contradictorii, deci de rău și bine, acestea sunt punctele cele mai îndepărtate; prin urmare, dacă s-ar atrage, contradicția ar pica.
Mai mult, binele și răul se găsesc, scrie Platon, într-o continuă tendință de depărtare, prin urmare, este imposibil ca aceștia să se atragă. Rezultă de aici că nici neasemănătorii nu pot fi prieteni. Astfel, cine cu cine poate fi prieten?!
Teza ce urmează pare să rezolve problema. Dacă la capetele intervalului rău – bine nu am putut găsi prietenia, lucru ce era contrazis de ordinea lucrurilor către bine, înseamnă că în interiorul intervalului o s-o găsim. Aici apare nici-bun-nici-răul. Iar prietenia va fi căutată de la acesta către bine, ca mai sus.
Totuși, trecând peste faptul că prietenia e căutată de la nici-bun-nici-rău spre bine, nu putem vorbi oare de prietenia dintre nici-rău-nici-bun și nici-rău-nici-bun? Nu, pentru că am ajunge la teza falsă de mai sus, cea care susținea că prietenia este între existențe asemănătoare. Ca atare, prietenia începe de la nici-bun-nici-rău spre bine. Dar de ce este așa? Pentru că nici-bun-nici-răul respinge răul și tinde către bine. Deci concluzia la care ajung Scorate, Lysis și Menexenos este că atât în cele corporale, cât și în cele sufletești prietenia este de la nici-bun-nici-rău spre bine.
Toți păreau mulțumiți, mai puțin Socrate, a cărui minte iscoditoare nu se putea liniști. Astfel, ar fi de cercetat cine devine prieten, cine este și de ce este prieten. Cine devine prieten, devine în vederea a ceva. De pildă, poți fi prieten cu cineva în vederea a altceva; altfel spus, porți prietenie unui bine pentru că dincolo de el este un alt bine.
Dacă ar fi să cercetăm cine este prieten, vom spune că este prieten cel cu o cauză sau din cauza a ceva. Pentru că grecii evitau răul, erau prieteni din cauza acestuia. Frica de rău explică prietenia de la nici-rău-nici-bun spre bine. Lucru lămurit. Dar de ce să fie cineva prieten? Abia cu răspunsul la această întrebare, dialogul va lua sfârșit.
După cum am observat deja, prietenia este pentru Platon un proces de atracție. Apoi, filosoful înzestrează subiectul de prietenie cu spontaneitate și orientare. Iată, atracție, spontaneitate, orientare – cheia problemei. La această triadă, Platon mai adaugă ceva: familiaritatea. Năzuința unei persoane, înzestrate cu spontaneitate și orientare, cu o continuă atracție către ceea ce ar trebui să-i aparțină și nu-i aparține, este dorința de familiar. De aceea zice Socrate că orice prietenie trebuie fundamentată pe ceva ce ar fi familiar îndrăgostitului și celui iubit, fie în raport sufletesc, fie și numai sub raportul unei trăsături sufletești.
Foto: Rafael (1483-1520), Școala ateniană (1509-1510), Frescă, Stanza della Segnatura, Vatican